Dorin Oancea
9170 vizualizări 3 dec 2018

Ştirea momentului, pe plan internaţional, este anunţul făcut de Qatar că va părăsi, din ianuarie anul viitor, Organizaţia Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC).

Statul arab a fost membru al OPEC timp de 57 de ani şi anunţă oficial că se va concentra pe producţia şi exportul de gaze naturale, fiind principalul exportator mondial de gaze lichefiate, cu o producţie programată să crească de la 77 de milioane de tone la 110 milioane de tone pe an.

Dincolo de logica schimbării, corectă, anunţul Qatarului poate fi privit şi prin prisma schimbării de optică în privinţa evoluţiei geopoliticii lumii şi a modului în care organizaţiile se adaptează (sau nu) la schimbare. Mai ales după criza economică din 2007-2008, o sumă de organizaţii care ani de zile s-au bucurat de o influenţă majoră în economia şi în politica mondială înregistrează o reducere majoră, vizibilă, a puterii. Migraţia polilor economici ai planetei, schimbările de pe scena politică, jocurile de interese, noile alianţe comerciale sau militare fac din OPEC, dar şi din ONU, FMI, Banca Mondială sau - de ce nu? - UE doar nişte simple acronime.

OPEC a fost o organizaţie care putea ţine o lume întreagă în şah şi invoc aici doar criza petrolieră din 1973-1974, când a instituit un embargou asupra Statelor Unite, Japoniei şi Europei Occidentale, cu un impact uriaş asupra economiilor acestora şi asupra preţului la pompă a benzinei. Ani de zile traderii urmăreau cu sufletul la gură reuniunile organizaţiei cu sediul la Viena şi fiecare silabă scoasă de un oficial sau altul însemna cenţi buni de adăugat sau de scăzut la preţul petrolului.

Astazi, jocul la două capete al Rusiei, care vine şi la întâlnirile de la Viena, dar îşi construieşte şi propria organizaţie de acelaşi tip, plus vestitul ”peak oil” pe care tot nu-l atingem, plus problemele interne ale naţiilor - vezi Venezuela sau Nigeria - plus avansul tehnologiei şi intrarea în piaţă tot mai puternică a maşinilor electrice au erodat puterea şi capacitatea a influenţa şi a impune a organizaţiei. Un recent comentariu al agenţiei Bloomberg evidenţia tocmai faptul că OPEC a pierdut controlul asupra preţului petrolului, în condiţiile în care acţiunile sau mesajele pe Twitter a trei oameni - preşedintele american Donald Trump, cel rus Vladimir Putin şi prinţul moştenitor saudit Mohammed Bin Salman - pot influenţa într-o măsură mult mai mare preţului petrolului, decât deciziile cartelului.

Sigur că fiecare dintre cei trei are propria agendă, spre deosebire de OPEC, care avea un scop comun. Împreună, cele trei state produc mai mult petrol decât cei 15 membri ai OPEC, iar toate trei statele şi-au sporit livrările la niveluri record. Arabia Saudită vrea un nivel confortabil al preţului, Vladimir Putin joacă o carte a adaptabilităţii, iar Donald Trump inundă piaţa mondială cu hidrocarburi texane, aşa că petrolul va avea un 2019 marcat de incertiturdini.

Tranziţia anunţată de Qatar spre gaze naturale se înscrie în tendinţele pieţei mondiale a energiei de a miza din ce în ce mai mult pe gaze. British Petroleum estimează o majorare a consumului de gaze naturale de 28% până în 2035, o creştere a producţiei de gaze de şist, care ar urma să asigure două treimi din livrările mondiale şi dubalarea producţiei americane în următorul deceniu şi jumătate.

Întrebarea ce va face România în acest context şi ce carte va juca este justificată, dar nu face obiectul acestui comentariu. Poate noua strategie energetică a României, aflată în acestă perioadă în dezbatere publică, va raspunde la această întrebare. Sau poate nu!

Revenind la organizaţii cărora le-a scăzut influenţa, să amintim ONU, care trebuia, din 1945, să asigure pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaţională şi respectarea dreptului internaţional. Formulările sunt din Cartea Naţiunilor Unite şi simpla lor enumerare te fac să te întrebi dacă organizaţia şi-a atins scopurile. Ce influenţă mai au rezoluţiile Consiliului de Securitate, ce putere mai are colecţia de vedete devenite ambasadori speciali, cât mai este dedicaţie şi cât e, pur şi simplu, marketing? Nu putem contesta uriaşa muncă depusă în agenţiile şi instituţiile specializate ale organizaţiei pentru combaterea sărăciei, a foametei sau pentru menţinerea păcii. Dar, pe de altă parte, ONU pur şi simplu nu a ţinut pasul cu vremurile.

FMI-ului i s-au reproşat, de-a lungul timpului, atât de multe, încât discuţia devine inutilă; implicarea în criza asiatică din 1997, experimentul argentinian din 2001 sau remarcile unor economişti influenţi - precum Jeffrey Sachs sau Joseph Stiglitz - au făcut din organizaţia financiară internaţională o ţintă a nemulţumirilor, iar influenţa ei pare a se manifesta acum mai mult în zona analizelor şi previziunilor. Nici scandalurile şi investigaţiile în care au fost implicaţi Christine Lagarde şi precedesorii săi Rodrigo Rato şi Dominique Strauss-Kahn nu au ajutat-o prea mult.

Despre Banca Mondială putem discuta în termeni asemănători.

Într-un clasament al schimbării şi al vitezei cu care se petrece aceasta, companiile sunt pe primul loc, împinse de concurenţă, urmate de societatea civilă şi de familie, toate având viteze rezonabile şi putere de adaptare.

În zona lentă a schimbării apar sindicatele, pietrificate în mentalităţile revoluţiei industriale, urmate de sistemul de învăţământ, de entităţile din guvernarea globală, ONU, FMI sau Organizaţia Mondială a Comerţului, pe ultimele două locuri se află structurile politice - partide, parlamente, guverne, iar cel mai lent se mişcă Justiţia.

Trăim sfârşitul globalizării şi am intrat într-o epocă dominată de xenofobie şi naţionalism, în care diplomaţia este înlocuită de forţă, în lume apar noi giganţi economici, populaţia lumii s-a triplat şi speranţa de viaţă s-a dublat, avem schimbările climatice şi tehnologie galopantă. Fiecare pentru sine pare a fi noua regulă.

 

Citește și: