Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
2053 vizualizări 7 ian 2018

Este cât se poate de adevărat că, de câţiva ani, sondajele de opinie vorbesc despre trendul negativ pe care se înscrie încrederea în Biserică. Că, potrivit unui sondaj IRES, în 2016, instituţia în discuţie ajunsese la 58 la sută, după ce, în 2003, se situa pe primul loc în încrederea românilor, cu 90 de procente. Şi că, anul trecut, potrivit unui alt sondaj (IMAS), încrederea în Biserică era undeva, la sub 50 la sută.

Înregistrăm, care va să zică, o scădere galopantă, o prăbuşire absolut îngrijorătoare în „interiorul” unei societăţi în degringoladă.

O arie virtuală, „dematerializată”, în care, din nefericire, tinerii nu mai primesc „veşti proaspete” despre Dumnezeu, ci, mai ales, despre „Mereufericiţii” Lui slujitori - despre bunăstarea fără limită a unora dintre ei, despre preacurvia altora, despre implicarea în politică, la schimb cu banii primiţi de la guverne şi de la primării, pentru înălţarea de biserici şi catedrale, despre bani încasaţi, ilegal, de la credincioşi, pentru servicii, şi despre evaziune -, caracterele în formare fiind, astfel, supuse unei avalanşe informaţionale insistente, de folosinţă imediată.

Ei bine, dacă până în zilele trecute înregistram subţierea continuă a percepţiei pozitive faţă de Biserică, doar prin intermediul sondajelor – încrederea în instituţie dovedindu-se, totuşi, mai mare cu aproape zece procente faţă de încrederea, directă, în preoţi, adică în funcţionarii/reprezentanţii săi –, zilele trecute a fost pentru prima oară când am asistat la răspunsuri deloc nuanţate, uneori grosolane, la adresa „ofertelor” preoţeşti, de a dărui credincioşilor lumina şi harul sfântă a Botezului şi altele asemenea, de sărbători.

Am văzut răspunsuri ironice, scrise stângaci, pe petice de hârtie, lipite de porţi, vitrine şi uşi de blocuri, alături de îndemnurile clericilor (redactate pe calculator) adresate enoriaşilor, de a fi deschişi vizitelor lor la domiciliu.

Am văzut răspunsuri verbale, deplorabile, adresate, în stradă, preotului aflat în timpul serviciului său religios. Am auzit ironii, tot mai multe, vorbe grele, dovezi ale nemulţumirii şi decepţiei.

Am simţit, de această dată, nu atât lipsa încrederii manifestate prin indiferenţă şi depărtare, cât acreala şi vehemenţa unui limbaj nesănătos, a răspunsului revanşard,  a lipsei de respect.

Iar de partea cealaltă, surprinzător şi nefiresc, ameninţarea, prin afişe, cu răzbunarea Mântuitorului, direct proporţională cu intensitatea luării numelui Său în deşert.

Cum s-a ajuns aici, în pragul conflictului?!

Sigur, nici societatea nu mai e ce a fost. Creştinii nu mai merg la biserici cu dragoste de Dumnezeu şi de aproape, ci cu un sentimentul de bifare a unei străvechi datorii.

Nu poţi să te numeşti om al lui Dumnezeu şi, odată întors de la slujbă, să vituperezi, să blestemi şi să bârfeşti. Nu poţi să stai două zile „la rând” la moaşte şi, când ajungi înaintea lor, să te calci în picioare cu aproapele. Nu poţi să te închini şi să te rogi, pentru ca, mai apoi, să nu-ţi pese de semeni nici cât negrul sub unghie.

Aşa este!

Dar nici Bisericii, mai ales acum, când e mai multă nevoie de ea, pentru ieşirea la liman, pentru aflarea drumului, pentru povaţă şi lumină, nu-i mai pasă de ea. Nu-i mai pasă de cum arată ea în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu. De exemplul pe care îl dă. De încă mult prea puţinul bine, fizic, pe care îl face întru ajutorarea celor năpăstuiţi, săraci şi bolnavi – faţă de posibilităţile materiale pe care le are.

Pentru că, nici acum, în ceasul acesta, biserica noastră nu se poate desprinde, definitiv şi irevocabil, de tupeul şi făţărnicia „învăţăturii”: „Să faci ce zice popa, nu ce face popa!”.

Citește și: