Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
6465 vizualizări 11 apr 2018

Să recapitulăm: atacul chimic de sâmbătă asupra civililor din Duma (în suburbia Ghuta a capitalei siriene) a fost un demers abominabil. Dacă l-au comis sirienii (cu acordul ruşilor, cum altfel?) e absurd. Dar faptul că e absurd, ba chiar de-a dreptul sinucigaş în faţa comunităţii internaţionale, nu e un argument că n-ar fi putut să-l facă.

Duma e principala localitate a Ghutei de Est, recucerită de regimul al-Assad cu ajutor rusesc şi iranian, aproape în totalitate din mâinile aşa-zişilor rebeli, în urma unor atacuri succesive de o cruzime feroce, care au vizat şi civili. În Duma a mai rămas o organizaţie jihaidstă anti-Assad sponsorizată din Arabia Saudită, care nu doreşte să se retragă, precum celelalte, la Ildib, fieful luptătorilor anti-regim, fiindcă acolo se află duşmanii lor, jihadişti sponsorizaţi de turci.

După atacul chimic din 7 aprilie de la Duma, care a omorât cel puţin 70 de civili (între care mulţi copii şi tineri) şi a rănit sute, a început baletul diplomatic din Consiliul de Securitate al ONU. Occidentalii au acuzat regimul Bashar al-Assad de atacul chimic, regimul neagă vehement în continuare, Rusia a negat de asemenea că o astfel de oroare ar fi fost întreprinsă de aliaţii lor sirieni. S-au cerut şi s-au refuzat comisii de anchetă de ambele părţi, astfel încât Statele Unite, Franţa şi Marea Britanie – care s-au declarat decise să riposteze militar – se referă în continuare la crima odioasă ca fiind “presupusa” operă a Damascului.

Preşedintele Trump a apucat însă să declanşeze, pe Twitter, tirul obişnuitei sale retorici deşănţate, iar în urmă cu câteva ore a ameninţat explicit şi nominal: “Rusia, pregăteşte-te, ele [rachetele] vor veni, frumoase şi noi şi <inteligente>!” (de ce-o fi pus ultimul cuvânt între ghilimele?).

Cum se va întâmpla asta? Pentru Trump n-are nici o importanţă, important e să arate investigatorilor săi că nu e marioneta ruşilor. Dacă însă va lovi cum a lovit anul trecut baza aeriană de la Khan Sheykhoun, impactul militar şi politic va fi acelaşi: zero. Dacă va hotărî să declanşeze ceea ce, în 2013, fostul preşedinte Obama n-a fost în stare, asta ar însemna “o operaţiune de mare risc”, cum eufemistic a caracterizat-o la NBC News amiralul James Stavridis, fostul comandant al forţelor NATO din Europa. Măcar pentru simplul fapt că acum, în aprilie 2018, situaţia e fundamental alta decât în 2013 (în urmă cu cinci ani, Rusia nu era prezentă militar în Siria).

Doamna May e decisă să meargă la război cu Trump – grotescă pereche!. Rămâne însă de văzut ce va spune Parlamentul britanic, care, în 2013, l-a lăsat pe Barack Obama cu ochii în soare.

Culmea e că în toată această cacofonie agresivă se ridică vocea raţională a Turciei (care tocmai le-a tras kurzilor din Afrin o ramură de măslin peste ochi şi continuă ofensiva pe teritoriul Siriei): premierul Binali Yildirim (“Fulgerul”) le-a cerut Rusiei şi Statelor Unite să înceteze cearta de maidan şi să nu se mai poarte ca doi şefi de gaşcă. (Putin s-a abţinut până la ora asta să-i dea vreo replică preşedintelui Trump, nici măcar ministrul de Externe Lavrov n-a emis vreun sunet. Au scos-o la înaintare pe doamna Zakharova, directorul de comunicare al diplomaţiei de la Moscova, care i-a atras atenţia lui Trump că ar trebui să vâneze terorişti nu un guvern legitim şi că rachetele pe care le-a promis, aşa inteligente cum vor fi, vor distruge probele atacului chimic).

Şi Yildirim, în timp ce ecoul bombardamentelor turceşti de l Afrin nu s-a stins încă, lansează un apel de o ipocrizie absolută:  "Nu este momentul pentru rivalitate, este momentul să ne gândim la rănile regiunii (...)”...

Următoarele 72 de ore vor fi decisive pentru destinul omenirii.

Citește și: