Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
1141 vizualizări 27 iun 2019

Pare aiurea ce spun?! Pare mioritic?! Pare că accept să ne întrupăm din jale, ca Electra?!

Nici vorbă! Eu redau aici sloganul genial pe care l-am auzit, în trecere, izvorând din boxele bătrânului meu Logan, acum două nopţi: "Unde nu ajung picioarele, ajunge inima"...

Asta e! Iar Hagi, „Regele Hagi”, a tradus: „E o performanţă unică, merită toate felicitările. (…) Această generaţie a reuşit mai mult ca noi”.

Păi, dacă zice regele...

Poate că aşa am fost noi construiţi, ferici-ne-ar Dumnezeu: să ajungem sus, pe coama muntelui, în arşiţa zilei, sau a nopţii, sau a izbânzii infinite şi, când să-nfigem steagul, să rămânem fără mângâierea lui Dumnezeu; fără adierea aripii heruvimului; fără şoapta din suflet a serafimilor; fără gaz în plămâni…

Dacă mă-ntrebi pe mine, îţi spun că sublimul acesta, al eşecului monumental, e materializarea unui blestem:  poate a lui Maradona, după America ‘94, poate a lui Marcos, după al patrulea penalti, apărat de Dukadam, cu Sevilla; poate a lui Pele, după ce i-a scos Tamango libera perfectă, care se ducea în vinclu, la Mexico '70, la 3-2 pentru ei.

Absolut, că e un blestem, de vreme ce pierdem Cupa Davis, în Bucureşti – ca să ne întoarcem la titlul lui Chirilă, deşi, în respectiva carte nu e vorba despre înfrânerea din finala de la Bucureşti, din 72, ci despre cele din SUA (Cleveland, 1969, şi Charlotte, 1971) –, la o diferenţă de numai un set, smuls de Smith, lui Ţiriac (a doua rachetă), în uralele infinite ale mulţimii de pe Progresul: Ţi-ri-ac! Ţi-ri-ac! Ţi-ri-ac! – după ce Năstase (prima rachetă) pierduse primul meci, cu acelaşi Smith, fără drept de apel, atunci când nimeni nu se aştepta.

Musai că e blestem, când Kennet Andersson sare cu o jumătate de metru mai sus decât Prunea, cu tot cu mâinile lui de doi metri, în aceeaşi Americă, înscrie cu capul şi clacăm, în sferturi, cu Suedia.

Evident că e un blestem, când, la 2-1, "capul" lui Puşcaş loveşte mâna întinsă, în disperare, a lui Nubel şi, de la un posibil "suprarealist" 3-1 pentru noi, se face, normalul pariorilor, 4-2 pentru Germania.

Dacă toate celelalte eşecuri sublime purtau un nume de vinovat, de la Ilie Năstase, la Florin Prunea, astăzi, nici măcar n-ai pe cine „înjura”.

Sublimul eşecului a fost fără greşeală - unul făcut la zi mare. O minune de fiasco, mai ceva ca-n Zorba: „Hei Boss. Ai văzut vreodată o prăbuşire mai măreaţă?!”, întreba, vrăjit, omul nostru.

Dincolo de toate, însă – de frumuseţea acestor copii, de lacrima orgoliului lor de venetici, împinşi de mândrie şi talent în fotbalul mare, dincolo de secunda căderii sublime, în capul/sufletul meu rămâne statuia, încă neconstruită cu adevărat, a „Regelui Hagi”.

Omul acesta, machedonul acesta, românul acesta infinit, a reuşit, cu ambiţia, cu patriotismul şi cu banii lui, să pluseze – ei bine, da, cu furia gambler-ului posedat -, un all-in de zile mari, pe cartea copiilor României.

Şi, dacă unii, aciuiţi prin preajma lui, reuşiseră să îngroape fotbalul românesc, în beneficiul propriile interese, Hagi, prin sufletul lui şi munca/talentul acestor copii – şi prin emulaţia creată –, a reuşit să ne redea mândria pe care, generaţia lui, ne-o inoculase, ca pe un drog, în suflet/minte/sânge.

Cred că nu exagerez dacă îmi permit să spun aici, cu toată inima, „Vive le Roi Hagi!”. 

Citește și: