Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
1271 vizualizări 23 sep 2019

Unde decât într-o poveste te poţi ascunde de gunoaiele zilei?

Era o vreme când citeam cu nesaţ poveştile lui Yakumo Koizumi - irlandezul Lafcadio Hearn care a devenit un neîntrecut hanashika (povestitor).

Una dintre cele mai frumoase – frumoasă şi „distinsă ca susurul unei ape” – e a muntelui Hōrai. Un fel de utopie pe dos, ceea ce Claude Lévi-Strauss, când a descoperit Ţara Soarelui Răsare, a numit „topsy-turvy”: japonezii introduc acului în aţă, încalecă prin dreapta, caii sunt băgaţi în grajd cu spatele, roata olarului e învârtită (invers decât în Occident) în sensul acelor de ceasornic, iar subiectul şade la sfârşitul propoziţiei.

Să luăm aminte:

„Fiindcă în Hōrai nu se cunoaşte răul, inimile oamenilor nu îmbătrânesc niciodată. Având sufletul tânăr, oamenii zâmbesc de la naştere până la moarte, cu excepţia clipelor în care zeii le trimit întristare. Atunci îşi ascund chipurile, până le trece mâhnirea. Cei din Hōrai se iubesc şi au încredere unul în altul, de parcă ar fi o unică familie. Vorbele femeilor sună ca un ciripit, pentru că cugetele lor sunt uşoare ca ale păsărilor. Fluturarea mânecilor de la chimonouri arată ca bătaia unor aripi mari şi liniştite. În Hōrai nimic nu se ascunde, numai durerea, căci nu există motive de ruşine. Nimic nu se încuie, căci nu există hoţie. Iar pentru că oamenii de aici sunt fermecaţi - deşi muritori – toate lucrurile din Hōrai, exceptând Palatul Regelui-Dragon, sunt mici şi ciudate. Aceşti oameni ciudaţi chiar mănâncă orez din boluri foarte mici şi beau vin din cupe foarte-foarte mici”.

Citește și: