Adrian Onciu
Adrian Onciu
9674 vizualizări 19 apr 2019

În spital lumea se agită ca de fiecare dată înainte de alegeri. Pereţii sunt plini de afişe, pe holuri atârnă bannere colorate, iar pacienţii implicaţi în campanie încearcă să-ţi bage sub nas tot felul de pliante.

În mod tradiţional, cu patru săptămâni înainte de duminica votului reprezentanţii partidelor organizează spectacole de divertisment care să atragă simpatia alegătorilor.

Imediat după micul dejun, Ludovic mă roagă să rămân la cantină, unde pregătirile pentru show sunt în toi. Pe scena improvizată din cutii de Paracetamol urcă Rareş, Ludovic, Vasile, Klaus şi Adina, în uralele simpatizanţilor. Un pacient din sectorul PSD-ALDE strigă „Jos cu trădătorii!”, „Foaie verde de trifoi  / Spitalul suntem doar noi”, respectiv „Klaus este comunist / Mă piş pe #rezist!”.

Spectacolul pregătit de aripa liberală a statului paralel începe cu un număr de telekinezie. Cu degetele la tâmplă şi ochii închişi, Adina se concentrează intens preţ de 60 de secunde, până când elasticul pantalonilor de pijama ai lui Ludovic cedează, iar bărbatul rămâne în fundul gol. Sala izbucneşte în aplauze, râsete şi fluierături. Se anunţă un show pe cinste, mai ales că în scaunele din faţa mea au apărut doctorii Jean-Claude şi Frans, invitaţii speciali de la Bruxelles. Fumează joint-uri şi spun bancuri despre Brexit.

Pentru numărul următor, Klaus foloseşte un blender cu care amestecă bine trei legături de pătrunjel, un flacon de Xanax, o perfuzie cu Furazolidon şi cinci banane prăjite.

Înaintează spre microfon:

― Oamenii noştri sunt pregătiţi să înghită orice mizerie din partea conducerii spitalului. Sunt antrenaţi să reziste până la capăt. Haideţi să-i urmărim şi să-i aplaudăm.

Toarnă cocktail-ul în pahare, iar Rareş, Vasile şi Adina îl dau peste cap fără să clipească. Adina zâmbeşte larg şi flutură mâna spre fanii ei, înainte de a leşina pe scenă. Fără pic de ezitare, Ludovic se apleacă, o apucă zdravăn de picioare şi o târâie ca pe-un balot de paie, undeva spre bucătăria spitalului. Pantalonii de pijama ai bărbatului cad din nou, spre amuzamentul oaspeţilor de la Bruxelles.

Doctorul Jean-Claude îi dă un ghiont lui Frans:

― Ţi-am spus c-o să ne distrăm. Mor de râs de fiecare dată când vin la Bucureşti. Es-tu stupide, mon frère?!

Mai roşu în obraji decât dacă s-ar fi uitat pe sub fusta Denisei, Rareş îşi face numărul său de ocultism masonic. Îşi suflecă, tacticos, mânecile şi extrage din chiloţii lui Klaus o găină neagră (şi oarbă din naştere). O ţine deasupra capului ca pe-un trofeu. Pasărea începe să se zbată, pare scoasă din minţi.

Aflat în transă autoindusă, bărbatul ţipă la microfon de parcă s-ar adresa unui invitat care bate câmpii în emisiunea lui:

― Priviţi, satana pesedistă! Satana încearcă să îngenuncheze Justiţia! Cu duşmanul trebuie să fim fără milă! No mercy for criminals!

În uralele fanilor, Rareş pune gâtul găinii pe un colţ de scaun şi îl retează cu satârul, dintr-o singură lovitură. Sângele ţâşneşte pe halatul Adinei.

― Vom învinge! Victorie!

Apoi aruncă leşul în braţele lui Jean-Claude. Oripilat, doctorul luxemburghez îi pasează găina colegului Frans, care începe să-i smulgă penele la fel de meticulos ca un trezorier care numără, leu cu leu, puţinii bani din cotizaţii.

Scena se goleşte şi în locul liberalilor apare grupul de artişti condus de preşedintele Liviu: Claudiu, Olguţa, Viorica, Maria şi Rovana. Pacienţii din tabăra adversă scandează lozinci demobilizatoare, gen „Me-di-ca-men-te, me-di-ca-men-te!”, „Ho-ţii, ho-ţii!”, respectiv „Viorico nu uita / Că spitalul nu te vrea!”.

― O să începem cu un captivant număr de dresură, anunţă Liviu.

Pocneşte din bici. Cei cinci membri ai trupei se aliniază unul în spatele celuilalt. Prima din rând, Maria începe să latre, iar preşedintele îi aruncă un cub de zahăr. Supărată că n-a primit şi ea unul, Viorica o muşcă de gât. Cele două femei se încaieră, se trag de păr.

― Gata, ajunge! le opreşte Liviu. Aţi văzut, dragi pacienţi, cum s-au făcut de râs contracandidaţii noştri. Nişte amatori, sincer... Avem o şansă uriaşă, ca spital, să rămânem uniţi în jurul ideii de propăşire prin noi înşine... Din această clipă decretez: vom cumpăra pijamale, medicamente şi mâncare sută la sută româneşti. Gândim, muncim, simţim şi ne distrăm româneşte. Muzica!

Pe ritmurile cunoscutei interprete de muzică populară Victoriţa Lupău, colegii preşedintelui îi învită la dans pe spectatori. Jean-Claude nimereşte cu Olguţa, Frans îi face ochi dulci Mariei, în timp ce pe mine mă trage de mână Viorica. Mi-e imposibil s-o refuz. Radiază de fericire. Îmi şopteşte la ureche să votez cu ei, pentru că alţii îmi vor face viaţa amară. Pe urmă îşi lasă toată greutatea pe tocul pantofului stâng, pe care mi-l înfipsese în laba piciorului încă de la debutul melodiei.

Urletul meu stârneşte confuzie. Peste noi năvălesc în scenă reprezentanţii USR-Plus: Cosette, Dan şi Dacian.

Călare pe un car alegoric în formă de semilună, cei trei intenţionează să refacă atmosfera carnavalului de la Mamaia. Mai sumar îmbrăcaţi decât nişte vedete obscure de video-chat, dansează pe ritmuri sud-americane şi bat cu palma în tobe improvizate din pet-uri de Coca Cola. Ocupă centrul scenei, apoi Dacian pune stăpânire pe microfon.

― Prieteni, s-a terminat cu şmecheria! Cine fură medicamente să i se taie o mână sau, în cazurile mai grave, chiar organul reproducător!

Ca un prestidigitator vestit de la Circul de Stat, Cosette trece pe lângă colegul ei şi ”scoate” din pijamalele bărbatului o cutie de Fasconal, apoi încă trei ambalaje identice. Mulţimea aplaudă trucul în delir. Unii înţeleg greşit gluma şi încep să-l huiduie pe Dacian, care se face mic în spatele lui Cosette. Momentul penibil e accentuat de apariţia neaşteptată a lui Tudorel, venit de nicăieri.

Doctorul înaintează la microfon:

― Nu înţeleg pentru ce se agită lumea. După o ievaluare mai atentă, am decis să-mi fac mea culpa şi să-mi torn cenuşă în cap.

Desface o pungă de la Mega Image şi îşi toarnă, efectiv, cenuşă pe cap.

― Îmi cer scuze faţă de preşedintele Liviu. Atât am putut... Totuşi, trebuie să admiteţi că am slăbit tare statul paralel. Codruţa, Florian şi Augustin sunt istorie datorită mie... Cineva spunea că există o linie de demarcaţie foarte subţire între loialitate şi prostie. Mă tem că eu am depăşit-o demult... N-aş vrea să trec şi cealaltă linie de demarcaţie, dintre prostie şi ticăloşie.

Bărbatul scoate o sticlă plină cu benzină, se stropeşte şi încearcă să-şi aprindă bricheta. Mai iute decât o rachetă defensivă lansată de la Deveselu, Jean-Claude sare să-l doboare la podea pe doctorul sinucigaş.

Când amândoi se ridică scuturându-se de praf şi cenuşă, doctorul luxemburghez simte nevoia unei mărturisiri în faţa asistenţei:

― Tudorele, dacă aş fi ştiut cât de tare te va afecta decizia noastră, te-aş fi lăsat să dai ordonanţa aia mizerabilă. Bruxelles-ul nu vrea să te aibă pe conştiinţă... Merde, tu es trop sensible mon frère! Hai să bem un whisky la bufet. Acum îmi place despre tine. Cred c-o să te propun procuror şef european în locul Codruţei, ce zici?...

(va urma)

Citește și: