Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
2167 vizualizări 30 apr 2019

Într-un fel, noroc cu referndumul pe Justiţie, care ne aminteşte, din când în când, că în ultima decadă a lunii mai se organizează alegeri, la pachet cu „plebicistul”.

Zic noroc întrucât se pare că, altfel, votul pentru cernerea candidaţilor la PE îi interesează pe români tot atât cât îi interesează şi pe africani (în sensul că africanii locuisc, în majoritate, pe alt continent).

Sigur, o să aflu, imediat, că nu, că bat câmpii, că românii s-au civilizat/europenizat, că au devenit conştienţi de soarta lor, că vor o Europă puternică şi câtă şi mai câtă gargară cu ghimpe de sezon.

(Ca să ne dăm seama cu ce viteză se transformă românul în bine, din acest punct de vedere, n-ar strica să vorbim aici, măcar şi într-o paranteză, despre cel amintit nouă, astăzi, de către Eugen Tomac - Emanoil Catelly (foto), parlamentar român din epoca interbelică, prefect de Bălţi, care răspundea astfel, interogatoriului NKVD: „Ideea mea călăuzitoare este formarea statului românesc unitar în componenţa Statelor Unite ale Europei!”. Drept consecinţă a năzuinţelor sale, a fost arestat în 1940, după anexarea Basarabiei, şi a murit în 1943, în Siberia, De atunci, conştiinţa noastră de neam şi aceea a apartenenţei la UE s-a dezvoltat aşa de mult şi de rapid, încât ni s-a făcut, deja, lehamite de Europa şi vrem, din nou, să fim „singuri acasă”).

Iar dacă lucrurile stau altfel faţă de cum îmi par mie, să-mi explice cineva de ce a fost nevoie, atunci, de un referendum pe Justiţie, cu „valoare” de momeală prinsă-n undiţa de trestie a europarlamentarelor?!

Sau poate că dependenţa e tocmai inversă: organizatorii s-au gândit că va ieşi atât de mult electorat ca să-i voteze pe aleşii neamului european, încât n-ar fi rău să profite şi să rezolve şi tema plebiscitară a justiţiei, bifând necesarul pragurilor de validare.

Sau cum?!

Mi se pare, totuşi, păgubos, să-i momeşti pe alegători cu teme extrem de importante pentru soarta şi statul lor de drept, prinse în cârligul unor alegeri, în principiu, importante, ele însele, pentru cetăţeanul român, în general european, chiar dacă, în mare, încă, „dâmboviţean”.

Voi rezista, stoic, înjurăturilor unora, dar, personal, nu pot uita că ne zbatem, de peste doi ani, ca nişte cai între hulube (mi-a plăcut mie expresia asta, nu-i a mea), într-un scandal infinit, pentru că, cei mai mulţi au preferat ca, în toamna alegerilor din 2016, să zacă în nepăsarea lor de alegători români rătăciţi în Europa.

De ce să demonetizezi, acum, o temă excepţională pentru stat/ţară – ordinea/limpezimea în actul de legiferare pe domeniul Justiţiei -, doar ca să-ţi faci, chipurile, palmares, în lupta opoziţie vs putere, prin scorul la europarlamentare, un rezultat care, oricum, va fi mort şi îngropat adânc, până în iarna lui 2020?!

Ca să înţelegi, de fapt, nimic?! Nici în ce măsură te interesează, cu adevărat, să fii reprezentat, corect, în PE, şi nici cât de convinşi sunt românii de adevărurile fundamentale ale unei Justiţii consolidate într-un stat de drept?!

În definitiv, oricare victorie conţine în ea adevărul momentului.

Aşa şi cu guvernarea PSD-ALDE: acesta este, până la urmă, adevărul despre interesul românilor, într-un anumit moment al istoriei ţării lor faţă de actul votării. Aşa a fost, atunci, aşa este, acum.

Până la urmă, asta ar trebui să înţeleagă un electorat european: că are drept de vot şi nu de lamentări ulterioare permanente, şi că nici nu-l absolvă istoria pentru că a îmbrăţişat dilema drobului de sare.

Iar un referendum, organizat, şi el, în legea lui (şi să lăsăm teoria costurilor, întrucât, până la urmă, deşi expresia este tocită, „democraţia costă”), l-ar fi făcut conştient, pe fiecare dintre noi, în raport cu importanţa temei elaborării şi aplicării unor acte normative în domeniul Justiţiei, directe, limpezi şi fără loc de-ntors.

Am fi avut posibilitatea să hotărâm, în tihnă, pe două domenii importante, vizibile şi necesar a fi decupate, fiecare, în propriile noastre minţi, şi nu administrate la pachet.

Iar dacă niciunul dintre cele două momente distincte ale democraţiei n-ar fi făcut să tresalte conştiinţa naţiei, atunci, asta e: atâta poate, atâta vrea, atâta dă!

P.S. În altă ordine de idei, nu sunt de acord nici cu analiştii şi nici cu politicienii care susţin că, vezi Doamne, parte a întrebărilor supuse referendumului sunt prea grele pentru minţile „bieţilor români”.

Nu e nimic greu în a-ţi delimita locul tău într-o democraţie. E dreptul fiecăruia să devină conştient de sine, prin mintea, curajul şi deciziile pe care le ia.

Cred că asta ar fi trebuit să rămână singura concluzie a demersului democratic de a alege/răspunde şi a vota.

Citește și: