Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
2581 vizualizări 7 feb 2018

Ministrul Afacerilor Externe şi al Comerţului Exterior al Ungariei, Péter Szijjártó, a fost luni la Bucureşti. Mi-au trebuit două zile să înţeleg despre ce a discutat cu omologul său, dar şi cu preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului. Un astfel de nivel de reprezentare din partea română trăznea a obedienţă, iar faptul că la masa convorbirilor se afla Călin Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, cel care a dăruit Budapestei Fundaţia Gojdu (mai exact vreo trei miliarde de euro), reprezenta cel puţin un semnal de alarmă.

După micul dejun de lucru cu Szijjártó, ministerul lui Meleşcanu a ticluit un comunicat, o exemplară mestecare de sacâz, despre relaţia bilaterală dintre cele două ţări, parteneriatul strategic, bla, bla, bla, bla. În ultimul aliniat ar fi ceva: “Totodată, a fost reliefată importanţa acordată cooperării în domeniul economic (soldul balanţei comerciale e net în defavoarea României, cu un deficit de aproximativ două miliarde de euro, probabil exportăm grâu, după obicei, şi importăm pâine congelată, n.m.), inclusiv în ceea ce priveşte cooperarea bilaterală sectorială în baza proiectelor în curs de derulare în domenii precum energia şi infrastructura. Cu privire la cooperarea în domeniul energetic, a fost reliefată importanţa diversificării rutelor şi surselor de aprovizionare, cu scopul asigurării securităţii energetice la nivel regional şi european”. (Într-o vreme, politicienii noştri plimbau prin studiourile de televiziune stindardul cu sintagma “independenţa energetică a României”). 

Ministrul Meleşcanu trebuie trecut în mileniul trei cu forţa, ca în anecdota cu bătrânica. Nu se mai poartă caterinca ieftină în care comunici oficial ca să ascunzi ce ai de spus. În 2018, astfel de documente sună scurt şi concis: ce-am dat şi ce-am luat, fie numele lui Juncker binecuvântat.

Exact asta a făcut ministrul Péter Szijjártó. Cu o zi înaintea comunicatului din 6 februarie declarase pentru Magyar Távirati Iroda (MTI, agenţia maghiară de presă): “Cooperarea Ungaria-România s-ar putea concretiza într-un istoric pas înainte pentru securitatea energetică a Ungariei”. Apoi a explicat, pragmatic, ce şi cum şi în ce fel a fost servit interesul naţional al ţării sale. Am aflat astfel că noi ne-am anagajat să asigurăm, până în anul 2020, condiţiile tehnice necesare livrării gazelor naturale din Marea Neagră către Ungaria, astfel încât ţara vecină şi prietenă să poată achiziţiona 1,75 miliarde de metri cubi anual, urmând ca din 2022 cantitatea anuală să se ridice la 4,4 miliarde de metri cubi. Ungaria promite, în schimb, să-şi finalizeze propriul său tronson de transport între Vecsés şi Városföld. Există şi alte detalii tehice în comunicatul părţii maghiare, însă ce pot pricepe cei care nu sunt experţi în conducte şi interconectări este că o ţară mică şi iscusită, care nu are resurse şi nici măcar ieşire la mare, devine hub-ul energetic al Uniunii Europene. Gratulálok!

Prin urmare (ceea ce partea română se fereşte se explice), discuţiile bilaterale de luni s-au referit la memorandumul privind gazoductul BRUA (Bulgaria-România-Ungaria-Austria), mai nou BRU, fiindcă Ungaria nu mai doreşte extinderea acestuia în Austria.

Nu vă lăsaţi prostiţi: nu e o chestiune economică, ci una politică! De poziţionare geostrategică. Sau aşa ar trebui să fie, dacă (măcar înainte de a o şterge în Tenerife) preşedintele Klaus Iohannis le-ar fi dat românilor promisul Proiect de ţară. În lipsa acestuia, va trebui să împăcăm cu gândul că - blagosloviţi cu o rezervă de gaz în Marea Neagră estimată la 80-120 miliarde de metri cubi, dar lipsiţi total de viziune - suntem scoşi din jocul geostrategic regional, adică nu contăm în partea noastră de lume.

Citește și: