Adrian Onciu
Adrian Onciu
4212 vizualizări 28 iun 2019

Spre deosebire de atmosfera din Micul Pentagon, la Spitalul Jours Heureux din Bruxelles liniştea era doar aparentă. După zile şi nopţi de negocieri intense, doctorii se străduiau să ajungă la un consens în legătură cu şefii instituţiei. La fel ca în urmă cu cinci ani, popularii câştigaseră alegerile şi potrivit cutumei aveau prioritate în desemnarea noului preşedinte. Dacă Jean-Claude fusese în 2014 preferatul spitalului din Paris, acum venise rândul Berlinului să-şi impună favoritul. În ciuda lipsei de carismă şi de expertiză la nivel înalt, doctorul Manfred era primul nume vehiculat. Alţi doi candidaţi - olandezul Frans şi daneza Margrethe - visau să conducă spitalul din Bruxelles.

Niciunul dintre cei trei nu manifesta simpatie pentru Micul Pentagon. Dimpotrivă. Olandezul, spre exemplu, profitase de orice ocazie să-şi arate colţii, de parcă cineva îi furase portofelul la spitalul din Bucureşti (sau îi dăduse vreo boală ruşinoasă, Doamne fereşte!).

Votul din 26 mai părea să conteze în alegerea noului şef la fel de mult ca influenţa lui Klaus la Bruxelles. Totul se rezuma la un troc de funcţii înalte în urma căruia fiecare spital important avea să obţină o felie cât mai mare. Însă până la împărţirea tortului trebuia găsit un răspuns la principala problemă: cine va pune mâna pe felia cea mai consistentă?

Aflaţi de 24 de ore în incinta cantinei, Angela şi Emmanuel epuizaseră tratativele fără să ajungă la un rezultat. Fiecare ţinea cu dinţii de preferatul său. Decizia era imposibil de luat în lipsa unor compromisuri majore.

Emmanuel îşi umplu farfuria cu cartofi pai. Consilierii îl sfătuiseră să aibă în permanenţă burta plină în timpul negocierilor. Îl ajuta să gândească logic şi să reacţioneze rapid. Se scărpină după ureche, pe urmă trase pe nas două pastile de Distonocalm primite cadou la summit-ul de la Sibiu. Dintr-odată îşi recăpătă optimismul. O prinse de umeri pe Angela şi îi zâmbi cald, de parcă ar fi stat de vorbă cu liderul vestelor galbene.

― Gata, ştiu cum să facem! îi spuse plin de entuziasm.

Femeia îi făcu semn să aştepte. Dădu peste cap trei halbe de bere, aproape pe nerăsuflate, de teama unei noi crize. În ultima vreme se deshidrata foarte repede de la căldură şi începea să vorbească urât. Într-un astfel de moment îl înjurase pe preşedintele Donald mai ceva ca pacienţii de la Hollywood. Fusese surprinsă de microfoanele unei televiziuni cum îl compara pe şeful de la Washington cu un taur comunal scăpat de sub control şi care nu mai făcea diferenţa: agresa sexual tot ce prindea în cale!

Ridică din sprâncene curioasă să afle propunerea lui Emmanuel.

― La ce te-ai gândit?

Doctorul francez îi explică succint, înainte de a-i suna pe candidaţi. Îi chemă la cantină pentru confruntarea decisivă, în urma căreia avea să se aleagă marele câştigător.

Manfred, Frans şi Margrethe se aliniară, cuminţi, în faţa celor doi tartori de la Bruxelles. Fiecare îşi dorea, în egală măsură, să-i ia locul lui Jean-Claude. Din motive diferite, bineînţeles. Doctoriţa daneză visa să continuie războiul cu giganţii din Silicon Valley şi să cenzureze reţeaua Madbook. Jurase să plătească nişte poliţe mai vechi, de când fostul prieten răspândise fotografii compromiţătoare cu ei doi uitându-se la filmul rasist ”Pe aripile vântului”. Ceva mai cumpătat, Frans urmărea doar să liberalizeze prostituţia şi consumul de canabis în spitalele europene. Şi-ar fi dorit să impună şi câte un membru al comunităţii LGBT în fiecare consiliu de administraţie, dar conştientiza că pacienţii încă nu erau pregătiţi. În fine, doctorul Manfred nu părea să aibă o agendă proprie. Se mulţumea să răspundă la apelurile telefonice ale Angelei şi să nu-i iasă din cuvânt.

Preşedintele Emmanuel îi servi cu cartofi pai şi-i puse în temă.

― V-am chemat pentru testul suprem. Juriul este compus din mine şi Angela. Vă rog să ne convingeţi, prin orice metode, că meritaţi să fiţi urmaşul lui Jean-Claude. Cine începe?

Timid, Manfred ridică două degete. Făcu un pas în faţă şi îşi lepădă hainele (inclusiv lenjeria intimă!) cu lipsa de pudoare a unui stripper de la Flamingo Boys. Mai ruşinată decât o călugăriţă blondă filmată topless pe plaja din 2 Mai, Angela îşi puse palmele la ochi şi privi printre degete.

Gol-goluţ, doctorul neamţ îşi intinse braţele în aer:

― Priviţi! Spre deosebire de contracandidaţii mei, eu nu am nimic de ascuns. Voi servi afacerile comunitare în mod transparent, în interesul pacienţilor şi în particular al marilor spitale. Aşa să-mi ajute bunul Dumnezeu!

Îşi făcu cruce, apoi îşi strânse hainele şi se îmbrăcă. Daneza Margrethe nu se aştepase la o astfel de ”reprezentaţie”. Înghiţi în sec conştientă de handicap şi făcu un pas în faţă. Ştia că Emmanuel, deşi avea gusturi ciudate în materie de femei, ar putea s-o susţină. Rămânea s-o convingă şi pe Angela.

Scoase din buzunar două ouă, le sparse într-o farfurie şi le bătu zdravăn cu furculiţa. Apoi îşi turnă omleta pe cap.

― Iată! exclamă Margrethe. Sunt în stare de absolut orice ca să obţin acest post... Sper că v-am convins. Mulţumesc frumos.

Se retrase în linie cu colegii fără să realizeze cât de mare fusese impactul. Un muşchi zvâcni imperceptibil pe chipul Angelei.

În sfârşit, lui Frans îi veni rândul. Fluieră scurt şi în sală îşi făcu apariţia Klaus. Pacientul Micului Pentagon lătră la juriu ca scos din minţi şi se aşeză în patru labe lângă doctorul Frans (care îi dădu un cub de zahăr).

― Hai, bate laba! îi spuse olandezul.

Klaus se conformă, îi întinse palma. Membrii juriului păreau extrem de impresionaţi. Mai văzuseră un număr de dresură asemănător în urmă cu doi ani, la Spitalul Micul Pentagon.

― Cam aşa cred că ar trebui să se comporte şeful spitalului de la Bruxelles cu supuşii săi. Ca un adevărat lider, autoritar şi exigent... Klaus, mulţumesc. Eşti liber, poţi pleca. 

Bărbatul se ridică, îşi aranjă bluza de pijama şi dispăru discret.

Manfred şi Margrethe îl priviră pe doctorul Frans cu multă invidie. Se temeau ca nu cumva demonstraţia de putere să fi convins juriul pe ultima sută de metri. 

Uşa se trânti zgomotos. Negociatorul Brexit, Michel (preferatul lui Emmanuel), intră gâfâind în cantină. Fusese blocat în trafic. Purta doar nişte chiloţi cu steagul Franţei pe faţă şi cel al Germaniei pe verso (ultimul în format mic, gen timbru Cap de bour).

― Hei, salut bro! Am întârziat mult?     

(va urma)

Citește și: