Adrian Onciu
Adrian Onciu
2734 vizualizări 28 mar 2019

Zborul Vioricăi pe ruta Bucureşti-Washington fusese lipsit de incidente majore. Doar la aterizare trecuse prin ceva emoţii când comandantul navei anunţase o scurgere de kerosen şi oprise temporar ambele motoare.

Ajunsă pe pistă, lângă scara avionului, pacienta Micului Pentagon se uită după maşina ambasadorului George – un Logan decapotabil cu numărul B-69-SRI. Inutil. Maşina lipsea. În locul ei, diplomatul îi trimise SMS: „Am rămas blocat în trafic. Vine cineva de la Mossad să te preia”. Dezamăgită, însă optimistă, femeia se aşeză la marginea pistei cu fundul pe geamantan şi muşcă din sendvişul cu salată boef pe care şi-l pregătise de-acasă.

Doar că nu apucă să-l mănânce. Un elicopter silenţios apăru deasupra ei la mică înălţime şi-i zburli coafura. Se uită în sus, contrariată. Doi indivizi din trupele de comando (pe spatele cărora distinse inscripţia MOSSAD) lunecară pe frânghii, o apucară de mâini şi o săltară cu tot cu bagaj. Elicopterul ţâşni spre înaltul cerului înainte ca femeia să intre în aparatul de zbor. Rămasă cu picioarele pe-afară, râse când văzu cum pantoful drept căzu în gol, undeva în livada de migdali din preajma aeroportului.

Unul dintre agenţii Mossad (care învăţase româneşte după o excursie cu şcoala la Deveselu) se oferi să-i dea ghetele lui speciale, pentru spioni; printr-o simplă apăsare la nivelul şireturilor se transformau în pantofi eleganţi de damă marca Hugo Boss.

- Bine aţi venit la Washington! îi spuse Vioricăi, puţin jenat că i se vedea degetul mare de la picior (ieşit prin gaura de la ciorap).

- Unde mergem? îl întrebă femeia ştergându-şi salata boef din colţul gurii.

- La Spitalul Happy Trump's Days. Vă deranjează?

- A, nu! Deloc... Dimpotrivă.

În câteva minute aterizară pe acoperişul spitalului, iar Viorica fu preluată de doi bodiguarzi în pantaloni scurţi, maieu şi ochelari de soare. Păreau de la Secret Service, dar la fel de bine puteau fi şi de la Muzeul Naţional al Indienilor Americani.

- Ştiţi ceva despre ambasadorul George?

Bărbaţii se făcură că plouă. Fie nu pricepeau româneşte, fie primiseră instrucţiuni clare să nu discute cu înaltul oaspete.

Coborâră cu liftul la etajul trei, unde Viorica scoase capul pe fereastră. Curtea interioară semăna destul de bine cu cea a Micului Pentagon. Pacienţii ieşiseră să fumeze, jucau table, baseball şi lapte gros. De la distanţă îl recunoscu pe Kit, alias Jon Snow din Urzeala Tronurilor. Bărbatul era în pijamale, se străduia să introducă un şobolan într-o sticlă de bere. După trei încercări ratate, se enervă şi sparse sticla de capul unui gardian.

„Este fix ca la noi!” îşi spuse Viorica entuziasmată, apoi continuă traseul până la destinaţia finală – biroul doctorului Bibi. Fu puţin surprinsă să descopere că acesta avea cabinet de consultaţii inclusiv în spitalul preşedintelui Donald.

Doctorul îi sărută mâna, trase pe nas o linie de xanax şi o îndemnă pe Viorica să-l imite.

- Cum ţi se pare Washington-ul, draga mea?

- Sincer, nu mă dă pe spate. Mie îmi place Dubaiul. Este mai cald şi găseşti cămile peste tot. Apropo, ştii ceva de George?

Bibi îşi aprinse un joint. Îşi scoase cravata şi renunţă la cămaşă.

- Care George, ambasadorul vostru sau miliardarul nostru? Ha, ha, ha!

- Ambasadorul, normal! Ce glumă-i asta, Bibi? Tu chiar vrei să mă faci să mă simt proastă?

- Deloc, scuză-mă... Lasă-l pe George, n-avem treabă cu el. Uite de ce te-am chemat...

- Sunt decât ochi, balcoane şi urechi.

Femeia îşi desfăcu trei nasturi de la taior. Luă Talmudul de pe biroul doctorului şi îşi făcu vânt cu volumul gros, învelit în piele ecologică.

- Ce zăpuşeală, monşer! Funcţionează aerul condiţionat?

- Funcţionează, dar facem economie la curent... Ai grijă cu cartea aia, ţin foarte mult la ea.

Distrată, Viorica o scăpă din mână. Dintre filele Talmudului zburară câteva bancnote cu figura lui Benjamin Franklin. Pacienta Micului Pentagon le strânse iute şi le făcu loc în decolteul larg.

- Poţi să le păstrezi, am destule, îi zise Bibi, distrat de gestul femeii.

Pe urmă scoase din buzunar un bileţel împăturit.

- Te rog să citeşti chestia asta la conferinţa IPAC. Doar aşa vei reuşi să repui spitalul vostru pe harta lumii.

Un pic circumspectă, Viorica îşi căută ochelarii şi introduse mesajul pe Google translate.

Făcu ochii mari.

- Şi cu pacienţii din ţările arabe, cum rămâne, doctore?!

- Noi avem o vorbă, Viorico. Nu poţi forţa pe cineva să te iubească sau să-ţi împrumute bani. Însă, aş completa eu, îl poţi forţa să te respecte... Ne ocupăm de asta, stai liniştită. Prietenii mei sunt şi prietenii tăi.

Femeia nu avu timp să interpreteze vorbele lui Bibi. Uşa se dădu în lături cu zgomot. În cameră năvăli un bărbat în negru, cu cagulă pe cap, înarmat cu pistol AK-47. Purta la brâu centură cu dinamită.

- Allahu Akbar!
Puse arma la tâmpla Vioricăi şi apăsă pe trăgaci. Apoi, mai apăsă o dată. Fără vreun efect. Scos din minţi, intrusul zvârli pistolul cât colo şi declanşă explozibilul de la brâu.

- Allahu Akbar, măi!

Iarăşi dădu greş. Se uită, furios, spre doctorul Bibi.

- Ce căcaturi mi-ai vândut măi ovreiule, măi?! Dă-mi banii înapoi, banditule!

La fel de calm ca un jucător de poker cu chintă roială, doctorul scoase din sertar două fâşicuri de dolari şi le împinse pe masă.

- Hai, dispari că am treabă.

Vioricăi începuse să-i clănţăne dinţii ca şi cum ar fi plonjat, goală, în apa rece a Mării Negre. Se uită uluită cum individul cu cagulă îşi bagă banii în chiloţi şi iese fără să privească în urmă.

- Ce-a fost asta?! îl întrebă pe doctor.

- Un simplu exerciţiu de pregătire, ca să vezi cum reacţionăm noi în faţa provocărilor. Dacă le arăţi că nu ai teamă, te vor respecta... Hai, mergi şi citeşte hârtia asta la congres. O să fie bine, îţi promite Bibi.

- Şi cu preşedintele Liviu cum rămâne?

- Rămâne ca-n tren până mutaţi efectiv ambasada. Transmite-i din partea mea că nu s-a-ntâlnit hoţu' cu prostu', da?

(va urma)
      

Citește și: