Maria Bîrnaure
538 vizualizări 8 apr 2018

Când Claudiu, din scaunul lui cu rotile, a desenat pe o foaie de hârtie un avion, toţi cei din jur şi-au dat seama că în spatele acelui desen se află o dorinţă arzătoare. Când băiatul a început să spună, timid, de ce a ales să contureze tocmai un astfel de lucru, Simona, prietena şi psihologul care-i e alături în fiecare zi, a înţeles că, atât Claudiu, cât şi ceilalţi copii pe care-i are în grijă, au dorinţe ascunse, despre care nu vorbesc sau nu pot vorbi, însă care se nasc tocmai din neputinţele lor. Dorinţa lui Claudiu era să zboare. 

Şi a zburat! Chiar dacă nu aşezat într-unul dintre zecile de scaune înşirate la bordul unei aeronave, Claudiu a reuşit să zboare. Zâmbetul lui şi încântarea care i s-a citit în ochi atunci când şi-a aşezat pe cap ochelarii VR şi a pornit într-o călătorie virtuală, pe deasupra unui oraş, descoperind cerul, natura şi clădirile înalte, i-a făcut pe toţi cei care l-au privit să-şi dea seama că au reuşit un lucru măreţ. 

Când psihologia şi tehnologia se întâlnesc, formează o echipă pe cinste

Dorinţele copiilor cu boli incurabile sunt felurite, născute din lucrurile pe care le observă în jur şi pe care ei nu le pot face sau nu-şi dau seama că le pot face. Fie ca sunt copii imobilizaţi în scaune cu rotile, fie că au avut de-a face cu intervenţii chirurgicale complexe, micuţii au dreptul şi trebuie să trăiască o viaţă cât mai normală.  În acest punct intervine nevoia lor de sprijin, de a avea un ghid care să-i ajute să descopere, practic, lumea în care trăiesc. Iar sprijinul psihologic este o piatră de temelie a obţinerii celor mai bine rezultate în cazul copiilor cu boli incurabile, ajutându-i pe aceştia să ducă o viaţă mai bună. 

„Contextul psihologic de care ei au nevoie pentru a face faţă contextului bolii lor îi va ajuta, cumva, să gestioneze în mod adecvat, în mod optim, ceea ce li se întâmplă. De multe ori, orice situaţie care pare un pic mai grea ne copleşeşte, cu atât mai mult când nu înţelegem ce ni se întâmplă, nu înţelegem de ce ni se întâmplă, avem nevoie de oameni alături de care să traversăm această perioadă şi, cumva, să îi dăm o semnificaţie, un sens şi, la nevoie, să găsim acel sprijin uman, ca să putem înfrunta temerile, durerile şi ceea ce ni se mai întâmplă, alături de îngrijirea medicală adecvată”, explică Simona Retea, coordonatorul centrului de zi din cadrul Hospice Casa Speranţei. 

Şi totuşi, de multe ori, asistenţa psihologică este insuficientă, iar terapeutul are nevoie de instrumente sau resurse ajutătoare, care să-i uşureze lucrul cu copiii. Povestea lui Claudiu şi bucuria lui arată cât de importantă este tehnologia în eforturile de a le face viaţa mai frumoasă copiilor cu boli incurabile. 

„Tehnologia vine ca o resursă, pe lângă suportul psihologic clasic pe care îl acordăm şi, cumva, este acel instrument pe care îl folosim la nevoie pentru a capta emoţiile autentic, mai rapid şi să găsim un rezultat mai concret şi mai adecvat în mod real pentru îngrijirea lor”, explică Simona, care-şi aduce aminte şi acum ziua în care Claudiu a intrat în camera tech şi a făcut cunoştinţă cu staţia de realitate virtuală. 

„Spre exemplu, să luăm staţia de VR, realitatea virtuală, în care avem nişte softuri, create după nişte elemente pe care le-am identificat de-a lungul timpului în îngrijire şi o să mă opresc la zbor. Unul dintre copii, Claudiu, avea o pasiune, aceea de a zbura. Avea această dorinţă imensă, el având o imposibilitate de a se deplasa pe picioarele lui şi mergând cu un scaun rulant. Automat, copiii ajung să aibă tot felul de dorinţe pe care, în mod curent, nu şi le pot îndeplini. Şi atunci, în cadrul unui joc în centrul de zi, Claudiu a desenat un avion şi povestea lui legată de opera respectivă era cum că îşi doreşte să zboare şi el odată. Eu am reţinut acest aspect şi, într-adevăr, mulţi dintre copii, chiar dacă au verbalizat sau nu au verbalizat, şi-au dorit lucrul acesta, ei nemergând cu avionul vreodată. În momentul când am primit softul respectiv, imediat m-am gândit la acest copil. Practic, i s-a împlinit un vis. În ciuda tuturor lucrurilor pe care le avem, toate instrumentele, toate mecanismele, toate softurile de acolo, a fost primul lucru pe care l-a ales”, povesteşte, cu zâmbetul pe buze, Simona. 

Psihoterapeutul vede, zi de zi, cum copiii se relaxează şi îşi îndeplinesc dorinţele născute „dintr-o mare neputinţă”, după cum ea însăşi spune. Iar aventura lor merge şi mai departe şi ajunge din zona călătoriilor în lumea veselă a muzicii. 

„Pianul îi stimulează. La un moment dat ne gândeam că putem să facem o sesiune de meloterapie, dar nu numai. Îl folosim atât pentru stimularea auditivă, pentru joc, dar, mai ales, pentru dezvoltarea unor abilităţi motrice. Sunt situaţii în care copiii nu pot merge sau nu pot să-şi folosească picioarele în mod flexibil, nu au această flexibilitate. Folosim acest pian pentru exerciţii, pentru anumite sarcini, pe care altfel nu cred că le-aş putea induce”, explică Simona.

Povestea lui Claudiu nu este singura care a impresionat. 

Sunetul muzicii a făcut-o pe una dintre fetiţele imobilizate în scaun cu rotile să facă un lucru pe care cei din jur nici măcar nu visau că o vor vedea făcându-l, iar paşii ei le-au adus zâmbetul pe buze. 

„Vă voi da exemplul unei fetiţe care, tot în scaunul cu rotile, nu ştia să păşească, pentru că nu a mers niciodată. Odată ce am folosit acest pian ea a învăţat să apese, să păşească atât cât poate în scaunul respectiv, ceea ce pentru ea a fost fantastic. La început mi-a fost foarte greu, nu ştiam cum să-i arăt. Deşi eu îi arătam mişcarea, pasul pe care poate să-l facă, nu reuşea. Cu ajutorul pianului a învăţat să mişte piciorul şi să apese şi să-şi folosească corpul ca să se încline acolo unde are nevoie, să-şi mute greutatea de pe o parte pe alta, iar inclusiv ea este fascinată de lucrul acesta”, îşi aminteşte, cu ochii în lacrimi, Simona. 

Lumea de basm în care copiii învaţă să comunice, să relaţioneze

Viaţa copiilor cu boli incurabile este departe de a fi o lume de basm, însă acest lucru nu înseamnă că ei nu pot asculta sau vedea un basm. Reţetele psihoterapeuţilor pentru micuţii care nu se pot bucura de mersul pe propriile picioare sau nu reuşesc să perceapă imediat ceea ce li se spune sau li se arată sunt felurite, însă efortul lor este uşurat de un element care-i transpune pe copii în lumea de basm care nu le este accesibilă în mod curent. 

„Iniţial, credeam că staţia de VR o să fie cea mai captivantă şi pentru unii dintre ei rămâne captivantă. Peretele este o lume de basm, o lume în care se împrietenesc cu acele personaje, dragonaşii, o lume în care ei comunică aşa cum îşi doresc şi chiar şi-au făcut prieteni. Ne proiectăm într-o lume imaginară pentru a găsi tot felul de soluţii şi pentru a comunica într-un mod pe care momentan nu ştim să îl folosim. Dar, cu ajutorul acestui perete am descoperit noi şi noi comportamente sănătoase, mult mai adecvate pentru condiţia lor”, povesteşte Simona. 

Iar câştigurile nu ţin doar de partea emoţională şi de dorinţele împlinite. Copiii care-i mângâie pe dragonii apăruţi pe peretele interactiv primesc în schimb zâmbetul animăluţelor virtuale. Acest lucru nu se întâmplă dacă îi lovesc pe dragoni. În momentul în care palma lor atinge agresiv creaturile, acestea din urmă fac un pas în spate sau dispar. Reacţiile pe care fiinţele virtuale le au transmit o adevărată lecţie copiilor. 

„Învaţă să comunice, să primească răspuns, să aştepte răspunsul, să îl identifice corect şi să poată să urmeze mai departe ceea ce e de făcut. Asta pe de o parte. Învaţă ciclurile, înţelege că, atunci când avem de-a face cu o nevoie fundamentală ca somnul, trebuie să o respecte, să şi-o respecte şi să-i dea curs. Învaţă că atunci când este noapte sau zi sunt anumite comportamente pe care le avem, iar ulterior ne modificăm sau ne schimbăm în funcţie de natură sau în funcţie de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, suntem atenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Învaţă să comunice, să relaţioneze”, explică Simona Retea, coordonatorul centrului de zi al HOSPICE, al cărui proiect a prins viaţă cu spijinul Fundaţiei Vodafone

Tehnologia folosită în terapia copiilor cu boli incurabile este toată un joc. Jocul pe care micuţii cu astfel de afecţiuni nu-şi permit, de multe ori, să-l joace în viaţa de zi cu zi. Iar reacţiile pe care aceşti copii le au în momentul în care reuşesc să acceseze lumi înaccesibile în mod curent îi ajută pe specialişti să le înţeleagă nevoile, iar pe ei să se autodescopere. 

Citește și: