no author
Departamentul Corespondenţi - Mediafax
1124 vizualizări 4 nov 2017

Combinatul de prelucrare a lemnului din Sebeş, cel mai mare angajator în anii `70, acum o ruină

O parte din fostul Combinat de prelucrare şi industrializare a lemnului din municipiul Sebeş, judeţul Alba, vizitat de două ori de Nicolae Ceauşescu în anii `70 şi `80, a ajuns o imensă clădire fantomă, din care a rămas doar scheletul, şi care, de mai bine de 10 ani, face notă discordantă în peisajul zonei.

Combinatul de prelucrare şi industrializare a lemnului a fost înfiinţat în 1970 şi era cel mai mare angajator al Sebeşului din vremea respectivă, iar în cadrul acestuia funcţionau mai multe fabrici, între care de mobilier, tapiţerie, semifabricate, cherestea sau PFL.

Imensul Combinat s-a rupt în două în anii 1990, iar astfel s-au format două societăţi – MDF Sebeş SA şi Mobis SA Sebeş –, cea din urmă, odinioară fala Sebeşului, a devenit o simplă ruină, năpădită de bălării şi cu un aspect dezolant. 

Ioan Poloşan, unul dintre angajaţii  care a lucrat ca inginer tehnolog din 1981 în fabrica de PFL, a declarat, corespondentului Mediafax, că este cuprins de ”sentimente de furie” când vede ce a ajuns fosta fabrică Mobis, o parte din marea întreprindere.

“Combinatul exploata lemnul de pe Valea Sebeşului şi se aproviziona cu buşteni. Era, la vremea aceea, cel mai mare angajator al Sebeşului, având în anii 1980 peste 4.000 de muncitori. S-a construit chiar un cartier pentru deservirea combinatului. În 40% dintre fabricile combinatului se lucra pe trei schimburi, 24 din 24, iar în restul doar pe două schimburi”, a declarat Ioan Poloşan.

El şi-a adus aminte că marele Combinat a fost vizitat şi de fostul preşedinte Nicolae Ceauşescu, iar la una dintre inspecţii a fost şi el prezent.

”Eu eram acolo când a fost în vizită, dar nu mai ştiu cu precizie anul. Eram inginer tehnolog în fabrica de PFL. Acolo, prin procesul tehnologic, era posibil să apară un incendiu tehnologic pentru că uscarea fibrei se făcea cu flacără deschisă. La trei zile, cam aşa, mai făcea explozie. A venit un consilier al tovarăşului la mine. Mă întreabă şi îi răspund: <<Dom-le, asta se mai aprinde, mai face bum>>. <<Aoleo, nu-l băgăm aici, atunci!>>, mi-a spus el. Astfel i-am reconfigurat traseul vizitei şi l-am dus în fabrica de tapiţerie. Acele explozii nu erau neapărat însoţite de accidente”, a mai spus Ioan Poloşan.

După anul 1990 s-a pus problema retehnologizării Combinatului de prelucrare a lemnului din Sebeş. Din cauza dimensiunilor acestuia, care făceau imposibilă orice privatizare, în 1995 s-au format două societăţi: SC MDF Sebeş SA, care cuprindea fosta fabrică PFL, şi SC Mobis SA Sebeş cu restul fabricilor.

În noiembrie 1997, SC MDF Sebeş SA a fost vândută concernului italian Frati, companie care a fost achiziţionată ulterior de SC Kronospan. Din păcate, SC Mobis SA Sebeş nu a avut o soartă bună şi astăzi nu mai funcţionează. SC Mobis Sebeş producea şi comercializa mobilier şi semifabricate din lemn. Mobila produsă aici era apreciată şi cerută mai ales la export. Declinul Mobis a început în 2003 – 2004, iar în noiembrie 2005 fabrica de mobilă mai avea doar 10 angajaţi, după ce, în 2002-2003 numărul salariaţilor era de aproape 400.

În prezent, trei firme, cu sediul în Bucureşti, care se află în procedură de faliment, sunt proprietare pe clădirea fostei fabrici Mobis şi pe terenul aferent. Şansele ca imaginea zonei să se schimbe şi să capete un aspect adecvat unui oraş cochet depind de soluţionarea dosarelor care se află, din 2013, pe rolul Tribunalului Bucureşti.

Purtătorul de cuvânt al Primăriei Sebeş, Nadia Mitrea, a declarat, că fără o decizie definitivă a instanţei nu se poate interveni pentru modernizarea zonei în care se află fosta fabrică. 

Potrivit unor experţi imobiliari, cei 97.570 de metri pătraţi, adică aproape 10 hectare situate la intrare în municipiul Sebeş, unde s-a aflat fosta fabrică, ar putea valora circa cinci milioane de euro la un preţ minim de 50 de euro per metru pătrat.

Primăria Sebeş a pus ipotecă de rang I şi II pe teren şi, în cazul în care acesta va fi valorificat, există şanse reale să-şi recupereze creanţa de 200.000 de lei, datorii ce decurg din taxe şi impozite neplătite de către proprietari de mai mulţi ani de zile.

Banii pe care îi are de recuperat Primăria Sebeş sunt puţini în comparaţie cu datoriile de milioane de euro pe care cele trei societăţi le au către alţi creditori mult mai mari precum Finanţele şi bănci comerciale.

Fabrica de mase plastice Energia, “raiul” hoţilor după Revoluţie

Sute de oameni obişnuiau să meargă zi de zi la muncă în halele fabricii de mase plastice Energia SA, una dintre cele mai importante fabrici de acest fel din sud-estul ţării. Apoi, la sfârşitul deceniului trecut a „murit” brusc, pentru ca din 2011 să devină rai pentru hoţi, ani la rândul fiindu-i dezmembrat corpul, smulse tone de fier vechi, „lucrări” care au transformat-o, încet, încet, într-o fabrică fantomă.

Construită la începutul anilor ‘70, fabrica Energia număra în fiecare zi sute de muncitori ce-i treceau pragul şi care, în două schimburi, realizau produse din mase plastice care apoi ajungeau în toată ţara sau la export. Ridicată pe o suprafaţă de teren de peste 20 ha, la intersecţia străzii Baba Novac cu şoseaua de centură de atunci a Constanţei, acum bulevardul Aurel Vlaicu, fabrica deţinea hale de producţie, clădiri de birouri, cantină şi chiar cabinet medical. 

După 1990, fabrica a fost privatizată, devenind Energia SA, iar producţia a continuat, cu ceva succes, până spre sfârşitul deceniului trecut. Apoi, în 2009 - 2010, moare. Subit. Fără avertisment şi, aparent, fără vreun semn de “boală”. Nu din cauza concurenţei, după ce pe piaţă au apărut produsele din plastic mai ieftine, importate din China, cât din cauza unui prost management. În ultimul an de raportare contabilă mai rămăsese cu câteva zeci de angajaţi şi datorii de aproximativ 2,5 milioane de lei.

În 2011, în urma unei decizii a Tribunalului Constanţa, a fost declanşată procedura de insolvenţă, între creditori numărându-se companii mari, precum Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, Enel sau Rompetrol, dar şi instituţii publice locale, precum Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa ori Serviciul Public de Impozite şi Taxe Constanţa. O insolvenţă care a provocat coşmaruri foştilor angajaţi ce întâmpină şi acum probleme mari în realizarea dosarelor de pensionare, arhiva cu datele personale nemaifiind de găsit, astfel că aceştia nu au putut obţine încadrarea corespunzătoare în grupa de muncă, pentru anii lucraţi.

Ulterior a fost declarat şi falimentul pentru ca în 2014, unul dintre creditorii societăţii să primească dreptul, în urma unui proces, de a vinde platforma industrială. 

Anii au trecut şi, în timp, zona învecinată ruinelor fostei Energia SA a fost curăţată şi transformată într-un cartier de blocuri ANL dar şi vile şi alte construcţii private, suficient de cochet încât preţul metrului pătrat de teren în zonă să fie vândut cu peste 150 de euro.

De atunci, fosta fabrică de mase plastice a fost lăsată de izbelişte, fără nicio urmă de pază, invitându-i ani de zile pe hoţii de fier vechi să o dezmembreze, bucată cu bucată. Ani în şir, o armată de oameni, adulţi dar şi copii, înarmaţi cu unelte de toate felurile, au tăiat porţi şi garduri, au dărâmat halele, au smuls fierul beton din ziduri, fără minime măsuri de protecţie şi fără să fie deranjaţi, nici de poliţie şi nici de proprietarii fostei fabrici. Se venea la furat de fier vechi ca la lucru, de parcă în unitate se lucra, din nou, în schimburi. Clădirile devastate şi terenurile aferente fostei fabrici, transformate între timp în gropi de gunoi, erau tot ce a mai rămas dintr-o unitate, cândva, profitabilă.

Fostele active ale Energia SA sunt deţinute acum de o firmă privată, iar zvonurile din mediul on-line anunţă o demolare completă a ruinelor, pentru ca terenul să poată fi folosit în alte scopuri. În luna martie, terenul a fost parţial curăţat de moloz şi oarecum igienizat, iar utilaje şi-au făcut apariţia în zonă pentru a pune la pământ ceea ce nu mai putea sta în picioare în siguranţă

Fabrica de Sticlă Azuga. Povestea unui colos care nu a trecut testul timpului

Printre unităţile care au ajuns mormane de balastru sau fier vechi se numără şi Fabrica de Sticlă, una dintre cele mai vechi din ţară. 1200 de oameni lucrau aici. A cunoscut perioade de înflorire şi era renumită la nivel mondial prin produsele unicat care erau realizate la Azuga. Printre clienţii de seamă se afla şi familia regală.

Povestea Fabricii de Sticlă din Azuga începe în 1830. Acesta este anul în care Aslan a construit o “glăjerie”.

„Începutul fabricii de sticlă datează din anul 1830, prin înfiinţarea de către Aslan a unei fabrici cunoscută şi sub denumirea de Glăjeria lui Aslan. După ce a lucrat doi ani la montarea ei aducând striclari din Bohemia, producând sticlă suflată, colorată şi geamuri, a închis-o în scurt timp din motive necunoscute nouă. Toate investiţiile s-au ruinat, fiind rămase fără stăpân” a declarat Adrian Petre, viceprimarul localităţii Azuga.

Fabrica avea să prindă contur în 1879 când se contruiesc primele clădiri, pe vechiul amplasament al Glăjeriei lui Aslan, situate între văile Prahoviţa şi Azuga, proprietatea lui S. Grunfeld, iar la începutul anului 1880 această fabrică a început să funcţioneze cu un cuptor, producând sticlărie de menaj şi artizanat.

”În 1881 s-a construit încă un cuptor, iar în 1891 al treilea cuptor. Produsele fabricii de sticlărie erau bine căutate pe pieţele româneşti, făcând progrese importante. Fabrica avea 250 de lucrători, în mare parte aduşi din Bohemia, iar o parte din muncitori erau localnici. Această fabrică funcţionează până în anul 1936 când se închide. În 1942 îşi reia activitatea, proprietar fiind Domeniile Coroanei. Fabrica este preluată de către alţi acţionari în 1944, până când este naţionalizată, în iulie 1948” povesteşte Adrian Petre

Articolele de iluminat, de menaj şi ambalaj constituiau principalele articole din sticlă produse în fabrică.

Un moment important în evoluţia fabricii de sticlă din Azuga l-a constituit angajarea, înainte de primul război mondial, ca inginer la cuptoare, a lui Emerico Montesi.

”Montesy devine directorul artistic al fabricii de sticlărie de la Azuga, funcţie pe care o va deţine până în 1939, anul închiderii temporare a atelierelor şi în acelaşi timp, anul sfârşitului său prematur. În 1923, în timp ce meşterii nemţi, polonezi, cehi şi români lucrau mai ales sticlărie de menaj, frumos decorată prin gravare chimică, Emerico Montesy a înfiinţat un mic atelier de sticlărie artistică, unde lucra piese de tip camée. Între 1924 – 1926, se execută foarte puţine vase, dar în perioada 1929 – 1939, producţia creşte la aproximativ 600 de piese pe an. Montesy şi echipa sa au lucrat plafoniere, bomboniere, vase pentru flori, pulverizatoare de parfum, cupe, boluri, dar şi bibelouri: peştişori, broscuţe, şopârle, din sticlă colorată sau din sticlă în straturi” arată Peleş.ro

“Este cunoscut faptul că regina Maria, iubitoare a Art Nouveau-ului şi Art Deco-ului, a achiziţionat piese de sticlărie lucrate în aceste stiluri. Tot regina Maria a comandat la Azuga, în perioada 1930 – 1935, un serviciu pentru băut, în stil Art Deco. Deşi piesele nu sunt semnate, ele nu puteau fi create decât de Henri Montesy, care era în acei ani directorul artistic al fabricii şi nu putea lăsa o comandă atât de importantă în seama unui alt creator. Serviciul este din sticlă fumurie (culoare foarte dificil de realizat din punct de vedere tehnic), şlefuită în faţete largi, longitudinale sau radiale, şi cuprinde 51 de piese” mai scrie Peleş.ro

Casa Regală, care se număra printre acţionari, a comandat la Azuga servicii pentru băut de uz curent, care se află, în mare parte în patrimoniul Muzeului Naţional Peleş. Este vorba despre pahare pentru şampanie, vin, coniac, lichior, ţuică, oranjadă, apă gravate cu cifruri diferite (ale regelui Carol I, regelui Ferdinand, regelui Carol II, prinţului Dimitrie Ghica), la care se adaugă boluri, flacoane şi carafe.

Din anul 1953 unitatea şi-a schimbat profilul devenind fabrică producătoare de ambalaj (butelii şi brocane) cu trei cuptoate de topire a sticlei. În 1985, a fost pusă în funcţiune o nouă capacitate de producţie pentru sticlărie de ambalaj, acest fapt ducând la creşterea numărului lucrătorilor care se cifra, la sfârşitul anului 1989 la 1230 de persoane.

„Fabrica de sticlă, denumită după 1981, SC STIAZ SA, a produs articole de ambalaj din sticlă, de orice fel, şi vase decorative GALLE, produse apreciate atât pe piaţa internă cât şi pe piaţa externă. Articolele decorative tip Galle, în marea lor majoritate articole de serie mică şi unicate, practic au reuşit să ajungă în toate colţurile lumii. În 1999, odată cu procesul de închidere operaţională totală a fost disponibilizat tot persoanalul societăţii. Cert este că la sfârşitul anului 2005, societatea avea mari datorii restante şi nu s-a mai putut redresa” a declarat Adrian Petre

Autorităţile spun că după anul 1989, întreaga economie a oraşului Azuga a avut de suferit. Acum, pe amplasamentul fostei Fabrici de Sticlă, în strategia locală de dezvoltare a oraşului Azuga, se are în vederea costruirea unui Complex Rezidenţial de locuinţe.

Până atunci, însă, rămâne un schelet de beton care aminteşte vag că acolo, pe vremuri, era o industrie înfloritoare. Şi o fabrică a cărei produse erau căutate în toată lumea.

Electroputere Craiova. De la “citadela electrotehnicii româneşti”, la mall

Uzina Electroputere Craiova era, înainte de anii 1990, un punct important de reper al industriei, iar datorită ei, oraşul era numit „citadela electrotehnicii româneşti”. Astăzi, divizată în bucăţi, o parte din fabrica ce producea transformatoare şi locomotive, este mall.

Nu se poate vorbi despre realizarea sistemului energetic românesc şi modernizarea sistemului feroviar şi urban fără a aduce în discuţie numele Electroputere Craiova. Fabrica a fost naţionalizată în 1949. Pe atunci, la Craiova se reparau locomotive cu abur. Uzina a fost trecută din posesia lui Nicolae Malaxa în cea a poporului şi era destinată producţiei de utilaj electrotehnic greu, iar din 1951 aici au fost realizate, în concepţie proprie, primele transformatoare de forţă, folosindu-se materiale noi pentru miezuri magnetice.

Electroputere Craiova şi-a diversificat producţia, în perioada 1960-1965, achiziţionând licenţe pentru autotransformatoare şi transformatoarele locomotivei electrice, iar în următorii 10 ani au fost construite noi hale pentru că în fabrică a început şi realizarea, cu forţe proprii, a transformatoarelor de 400kV şi de 400MVA.

În paralel, au fost produse, în perioada 1949-1960, locomotive electrice de mină şi de tramvaie. Din 1960 a început fabricaţia de Locomotive Diesel Electrice fabricate timp de 15 ani sub licenţă elveţiană şi a locomotivelor electrice de 4100 kW sub licenţă suedeză. Ulterior acestea au primit eticheta „fabricat în România”. La Electroputere Craiova, până în 1989 au fost construite şi peste 1.400 de locomotive Diesel-electrice şi circa 1.000 de locomotive electrice.

În uzina din Craiova, încă din anii '50 se produceau maşini electrice rotative, fiind realizate 400 de tipuri de astfel de utilaje.

Peste 10.000 de oameni lucrau în uzina din Craiova înainte de 1989 şi cu toate acestea erau perioade în care nu se făcea faţă comenzilor, spune Cornel Mondea, fost director al Electroputere şi fost prefect de Dolj. Cornel Mondea s-a angajat în uzină înainte de 1980.

„Eu am venit la Electro la doi ani după ce am terminat facultatea. Am pornit ca muncitor stagiar. Chiar din timpul stagiaturii am primit, cum era atunci, o derogare de la conducere, organul de partid şi am avansat, de la şef de secţie mai departe. Înainte de 1989 erau fantastic de multe comenzi nici nu se putea face faţă, la un moment dat, la necesarul care era solicitat. Dădeam explicaţii de ce nu realizăm cât era cerut într-un anumit termen. Era perioada de electrificare, perioada de înzestrare a căilor ferate, combinatele, toate, chimice, miniere, prelucrare a lemnului, metalurgie. Electro era implicată în foarte multe. Plus că se lucra mult şi pentru export, împreună cu Petrom, cum este cunoscut acum, lucram să livrăm foarte multe instalaţii pentru industria petrolieră, instalaţii de foraj, în Uniunea Sovietică”, a precizat, pentru MEDIAFAX, Cornel Mondea.

Marca Electroputere Craiova devenise cunoscută în peste 100 de ţări, având colaborări cu firme de prestigiu din Elveţia, Suedia, Franţa, Italia sau Germania.

După Revoluţie, la fel cum s-a întâmplat cu mai toate fabricile şi uzinele din perioada comunistă, Electroputere a început să intre în declin. Din 1991, s-a constituit în societate pe acţiuni şi au urmat perioade de restructurări.

„După '89 fabrica a mers aşa, să zicem, dintr-o inerţie cam până prin 1994-1995, când din ce în ce mai mult au scăzut comenzile şi din căile ferate şi din energie. Au început să se oprească foarte multe combinate din zona petrochimie, investiţiile din minerit au început să scadă, combinatele de prelucrare a lemnului, unde noi livram transformatoare, motoare şi, încet, încet nivelul de comenzi a scăzut dramatic. Noi în perioada respectivă am purtat fantastic de multe discuţii şi am trimis foarte multe scrisori la concerne mari precum AVB, General Electric, General Motors. Era nevoie de privatizare poate pentru faptul că produsele noastre rămăseseră în urmă din punct de vedere tehnic. Apăruseră alte produse, noi nu mai aveam bani ca să retehnologizăm, să facem produse noi, cercetare şi era nevoie de un impuls şi financiar, dar şi de piaţă. Noi trebuia să exportăm alte produse, dispăruseră firmele de comerţ exterior...A durat câţiva ani până ne-am făcut un nucleu de oameni care să fie în stare să meargă afară să facă rost de comenzi . La un moment dat ajunsesem să avem mai mult de jumătate din cifra de afaceri din export pentru că în ţară, din ce în ce, cererea era mai mică”, a mai povestit Cornel Mondea.

Aşa s-a făcut că în 2001 uzina din Craiova adunase datorii la furnizori şi la stat de circa 29 milioane de dolari. Statul a scos-o la privatizare. Abia în noiembrie 2007 s-a reuşit privatizarea. Grupul saudit Al-Arrab Contracting Company Limited a cumpărat de la statul român pachetul majoritar de acţiuni de 86,28% cu 2,34 milioane euro. La preluare, reprezentanţii Al-Arab au promis că nu vor vinde nimic din ce au preluat, că vor dezvolta uzina şi vor produce aici locomotive pentru a le vinde în Orientul Mijlociu. La sfârşitul anului 2011 firma saudită a vândut însă unui dezvoltator imobiliar aproximativ 12 hectare de teren din curtea Electroputere, dar şi hale, la un preţ, vehiculat, de 30 milioane de euro. Aici a fost ridicat un mall, care a fost denumit sugestiv ElectroputereParc. 

Din Electroputere au mai rămas doar două fabrici. Cea de transfomatoare şi cea de motoare şi, potrivit fostului director Cornel Mondea, aici mai lucrează mai puţin de o mie de oameni. Asta pentru că, în 2012, Electroputere a vândut fabrica de locomotive către Grupul Grampet. Societatea a cumpărat în acelaşi an şi fabrica de reparaţii locomotive Reloc SA situată peste stradă de Electroputere, iar doi ani mai târziu, noua firmă Electroputere VFU-Reloc Craiova a prezentat locomotiva Diesel de 1250 CP, prima locomotivă românească proiectată şi realizată după 24 ani. Locomotiva a fost realizată în parteneriat cu corporaţia americană Caterpillar.

Uzina Tractorul, brand-ul Braşovului unde lucrau 23.000 de angajaţi, transformat în mall

Uzina Tractorul Braşov (UTB), care în anii de glorie din vremea comunismului era cel mai mare brand al Braşovului şi unde lucrau 23.000 de angajaţi, s-a transformat acum în cel mai mare mall din Transilvania - Coresi Shopping Center.

Noul centrul comercial, care a fost construit pe ruinele fostei fabrici de tractoare, este cea mai mare investiţie făcută în Braşov în ultimii zece ani, de aproximativ 60 de milioane de euro. În prezent, pe lângă uriaşul mall ce a devenit în scurt timp printre principalele atracţii ale oraşului de la poalele Tâmpei, se construieşte un ansamblu rezidenţial de 2.000 de apartamente. De asemenea, mai multe spaţii au fost reamenajate şi găzduiesc firme cu diverse activităţi, printre care şi o bancă.

Totuşi, din ceea ce a fost renumita fabrică de tractoare din Braşov, a mai rămas doar turnul UTB, ca „simbol emoţional“. Unul dintre vechii angajaţi ai uzinei Tractorul, Vasile Ursu, acum în vârstă de 54 de ani, a ajuns să lucreze tot pe platforma Tractorul, dar la o firmă privată. El s-a angajat la UTB în 1981, ca strungar şi a plecat din fabrică după anul 2000, fiind unul dintre miile de disponibilizaţi, care au fost martori ai declinului uzinei.

„Eu am lucrat pe strung din ’81. Era de lucru pe atunci, avem comenzi multe şi lucram şi ore suplimentare. Erau condiţii bune de lucru, salarii bune şi lumea era mulţumită. După Revoluţie însă a fost o schimbare majoră. Comenzile erau tot mai puţine şi au început să facă tot mai multe economii. Ne-au tăiat din salarii, din programul de lucru... Făceau economii şi la curent, prin urmare iarna lucram în frig. Condiţiile s-au înăsprit mult şi au început să ne mituiască să plecăm din uzină. A urmat apoi privatizarea cu cântec, iar anumite persoane dintr-un anumit partid au luat secţii întregi pe care le-au vândut apoi la fier vechi“, a spus fostul muncitor al uzinei Tractorul.

Angajaţii de la Tractorul au ieşit de nenumărate ori în stradă pentru a-şi face singuri dreptate, însă fără niciun rezultat. Protestele „ tractoriştilor“ din faţa Prefecturii Braşov deveniseră un fel de spectacol din care nu lipsea recuzita: sirene, vuvuzele, cruci şi un sicriu pe care protestatarii scriau numele uzinei.

Unul dintre angajaţii care a fost nelipsit la protestele din stradă spune că s-a simţit trădat de guvernanţi şi că, după închiderea fabricii, i-a fost greu să-şi mai găsească un loc de muncă, fiind aproape de vârsta pensionării.

„Eu mi-am luat soţia şi am plecat în Spania în 2004 pentru că încă mai eram tineri. La UTB eram lăcătuş, iar în Spania am lucrat de toate. De la cules căpşuni, construcţii, şofer... N-a fost uşor să stai printre străini, fără să le cunoşti limba...că am lăsat acasă doi copii mici. Dar n-am avut de ales. După vreo nouă ani prin străini m-am întors acasă la Braşov, că tot aici e mai bine. Cu banii strânşi de acolo ne-am renovat casa şi am deschis un magazin de cartier cu aprozar. Ne ajunge cât să trăim binişor de pe o zi pe alta“, a spus Radu Stroie, în vârstă de 51 de ani.

Fabrica Tractorul a luat fiinţă în 1948, după ce iniţial, aici fusese fabrica de avioane – IAR Braşov, însă utilajele au fost confiscate de sovietici în timpul celui de-al doilea război mondial. În anii ¬¬'60, au apărut pe piaţă primele modele de concepţie integral românească, alături de cele cu motor Fiat. În anii de glorie ai uzinei, la UTB lucrau 23.000 de angajaţi, iar în aproape toate familiile de braşoveni existau oameni care lucrau la uzină. Imediat după Revoluţie, UTB a intrat în proces de privatizare, iar numărul angajaţilor a scăzut progresiv, de la 22.000 în 1990, la 1.900 de angajaţi în 2007.

Uzina Tractorul a fost închisă în luna aprilie 2007, odată cu disponibilizarea a circa 1.800 de salariaţi. În luna iulie, firma Flavus Investiţii (fondată de către doi antreprenori români - Victor Vadeneaux şi Silviu Savin ) a câştigat licitaţia pentru preluarea platformei industriale a uzinei, pentru 77 de milioane euro, fără TVA. Datoriile societăţii se ridicau la 243 de milioane de euro în momentul declanşării procedurii de lichidare voluntară.

În luna august 2007, societatea Flavus Investiţii SRL a preluat platforma industrială Tractorul Braşov şi a anunţat că pe terenul de 120 de hectare al fostei uzinei de tractoare se va dezvolta un uriaş ansamblu rezidenţial, care se doreşte a fi cel mai mare proiect de regenerare urbană din sud-estul Europei. Prin urmare, speculaţiile pe tema destinaţiei fostei platforme Tractorul s-au adeverit: la Braşov nu se vor mai produce tractoare. Deşi una dintre condiţiile impuse de Autoritatea pentru Valorificatea Activelor Statului (AVAS) pentru cumpărarea platformei a fost aceea de păstrare a obiectului de activitate al fabricii pentru cel puţin zece ani, şi anume producerea de tractoare, acest lucru nu s-a întâmplat.

Din cauza crizei financiare, Flavus Investiţii a vândut întreaga afacere, cu un discount de circa 70%, în aprilie 2012, grupului francez Auchan, care a continuat proiectul prin intermediul diviziei imobiliare Immochan. În martie 2015, a fost deschis Centrul comercial Coresi pe o suprafaţă de 45.000 metri pătraţi. Investiţia pentru Coresi Shopping Resort a fost estimată la 60 de milioane de euro, iar proiectul include un centru de distracţii indoor şi o zonă de cinema, cu o suprafaţă de 3.200 metri pătraţi pentru opt săli digitale, o galerie comercială de 32.000 metri pătraţi şi 2.400 de locuri de parcare.
Immochan a investit în următorul an circa 12 milioane euro în dezvoltarea celei de-a doua faze a zonei comerciale din proiectul Coresi din Braşov şi în lucrări de demolare, urbanizare şi dotare cu utilităţi a terenului. 
În 2016 a început construcţia zonei rezidenţiale de 2.000 de apartamente, pe o suprafaţă de 22 de hectare, terenul urmând să fie pregătit pentru dezvoltarea blocurilor în etape succesive, corespunzătoare fazelor de construcţie.

Citește și: